Când esti psiholog exista o mare ispita: majoritatea îsi doreste sa fie aparent „aproape” de tine. Si, mult timp am crezut ca sunt „pretioasa” tocmai pentru ca eram înconjurata de multi oameni. Pe parcurs, am descoperit ca amicitiile mele erau dezvoltate cu mine prin prisma rolului de psiholog. Adica, acceptam uneori sa ies la o plimbare din nevoia mea de a ma recrea si sfarseam întalnirea… dezamagita (iar am ascultat suparari, iar „m-am trezit” dând sugestii/sfaturi, iar a fost despre CELALALT).
„- Vio, ce ma bucur sa te revad! Ce mult mi-am dorit sa ne intalnim si sa-ti povestesc despre multe chestii!
- Si mie mi-a fost foarte dor!! Simteam nevoia sa-ti povestesc si eu ce am mai facut. Mi s-au intamplat multe, multe lucruri. Unele nu foarte vesele sau…poate le vad eu prea pesimist… - Tu?! Tu sa le vezi pesimist?! Nuuuu, nu ai cum! Doar esti psiholog! Stii sigur cum sa le rezolvi… nu ca noi, astia…”
Era suficient pentru mine! Stiam ce urma: POVESTEA CELUILALT! Nu ca nu stiam ce rol urma sa activez, da’ eu tot mai speram sa mai renunt la el.
Si, totusi, am fost norocoasa! Dupa multi ani, cand a venit timpul meu, timpul PRIETENIEI, am avut certitudinea ca pot fi înteleasa: e senzatia aia ca poti exprima tot ce îti trece prin minte si ca esti chiar rasfatat de ceilalti, nu pentru ca esti tu mai cu „mot”, ci pentru ca te simti printre… ai tai! (similarii).
Am fost cândva 4 prietene: complet diferite ca fel de a fi, de a simti, de a gândi, de a exprima. Eu eram cea mai „tinerica” dintre ele însa aspectul acesta nu a contat: conta faptul ca, timp de 4 ani, în fiecare joi începand cu orele 16:00 (un soi de five o’clock adaptat :)) aveam dupa-amiaza noastra cea „de taina”. Cred ca au fost anii mei în care m-am dezvaluit asa cum sunt eu: cu de toate! Iar ele au fost darnice cu mine: principiul era sa fim sincere si naturale. Imi aduc aminte ca nu-mi doream sa lipsesc si ca inventam scuze pentru a ma sustrage de la alte activitati doar ca sa ajung la timp. Despre ce vorbeam? Despre NOI: framantari, bucurii, îndoieli, suparari, furii siii… SECRETE!!
Uneori au fost si taceri, complicitati. Acolo a fost prima data cand am auzit „în ecou” diagnosticul oncologic, acolo am simtit ce înseamna fiorul primei despartiri dar si emotia unor concursuri importante pentru carierele noastre, acolo am simtit dorinta sa-mi exprim „protestul interior” fata de profesia mea, acolo am înteles durerile lor ca mame, acolo m-am RASFATAT…
- Vio, tu cum ne vezi peste ani si ani?
Am început sa râd.
- Eu ma vad alaturi de voi! Adica, nu cred ca voi renunta asa usor la joia asta!
Si ele au început sa râda, fiecare privind rând pe rând pe cealalta (cunosteam privirea asta complicitara).
- Optimisto!
Uneori, în timpul terapiilor cand apare tema singuratatii îmi aduc aminte de ele…
În prezent, Joia a ramas pentru mine o zi despre povesti de suflet.
Joia a fost ziua în care am lansat Clubul Pasionatilor de Filme Psihologice si, poate nu întamplator, primul program de terapie de grup pentru adulti: Free Spirit! Free Mind!
Daca am înteles ce a reprezentat prietenia celor 4 pentru mine?! Cu siguranta a fost un margaritar pe care îl pastrez într-o cutiuta suficient de încapatoare cât sa lase loc si altora... :)